luni, 2 februarie 2015

Ai toată viaţa înainte - de Emile Ajar (Romain Gary)

Mie unu' mi-i scârbă de heroină. Mucoşii care se droghează se obişnuiesc toţi cu fericirea, iar asta nu iartă, având în vedere că fericirea e cunoscută pentru stările ei de absenţă. Ca să te droghezi, trebuie să vrei într-adevăr să fii fericit şi doar cei mai mari tâmpiţi din lume au astfel de idei. Eu nu m-am înghesuit prea tare la droguri, uneori, cu băieţii am fumat câte o marijuana de politeţe, zece ani este vârsta la care cei mari te învaţă o grămadă de chestii. Dar nu ţin neapărat să fiu fericit, prefer mai degrabă să trăiesc. Fericirea e o porcărie imensă şi cineva ar trebui să o ajute să coboare cu picioarele pe pământ. Vorbim două limbi diferite, ea şi cu mine, n-avem nimic de împărţit. (p.60)

Mă instalasem sub o poartă şi aşteptam să treacă, dar timpul e mai bătrân ca oricine şi se mişcă încet. (p.68)

- Nu trebuie să plângi micuţul meu, e natural ca bătrânii să moară. Tu ai toată viaţa înainte.
Încerca să mă sperie, ticălosul, sau ce naiba? Am remarcat întotdeauna că bătrânii zic "eşti tânăr, mai ai toată viaţa înainte", cu un surâs cumsecade, de parcă le-ar face plăcere.
M-am ridicat. Bine, ştiam că am toată viaţa înainte, dar n-o să-mi fac sânge rău din asta. (p.86)

Eu cred că nu-i destul să persecuţi curvele tinere, trebuie să le respecţi pe cele bătrâne. Eu, dac-aş fi în stare, m-aş ocupa numai de curvele bătrâne, fin'că cele tinere au proxineţi, da cele bătrâne n-au pe nimeni. Le-aş lua numai pe cele care-s bătrâne, nasoale şi care nu mai sunt bune de nimic, aş fi proxinetul lor, aş avea grijă de ele şi le-aş face dreptate. Aş fi cel mai mare curcan şi proxinet din lume şi la mine n-ar mai vedea nimeni nici o curvă bătrână abandonată, plângând la etajul şase fără lift. (p.87)

Madam Roza avea acum absenţe din ce în ce mai îndelungate şi uneori îşi petrecea ore în şir fără să simtă nimic. Mă gândeam la afişul pe care nenea Reza, cizmarul, îl punea ca să spună că în caz de absenţă trebuie să te adresezi în altă parte, dar n-am aflat niciodată cui pot să mă adresez, căci există unii care iau holera tocmai de la Mecca. Mă aşezam pe taburet lângă ea, o ţineam de mână şi aşteptam să se întoarcă. (p.97)

Mohamed, zis Momo, este cel care vorbeşte pe tot parcursul cărţii, în călătoria lui inedită de descoperire a lumii, de la 3 la 14 ani, într-un apartament de la etajul 6 dintr-un cartier din Paris plin cu negri, arabi şi evrei. Personaje pitoreşti, care nu ezită să ajute la nevoie, se perindă pe tot parcursul celor 11 ani. Momo este fără părinţi, fără şcoală, pentru că nimeni nu-i ştie vârsta reală (nu este datat), crescut de o fostă curvă, care la bătrâneţe făcea bani crescând copiii altor curve, care îi ascundeau la madam Roza, să nu le fie luaţi de asistenţa socială.

Dintre toţi copiii, Momo este cel care rămâne cu madam Roza până la sfârşit şi destul de mult după.

Mi-a plăcut povestea despre căţelul pe care l-a furat Momo şi pe care l-a iubit atât de mult (nu-l lăsa niciodată din braţe, dormea cu el), încât a vrut să-l vândă, să aibă parte de o viaţă mai bună. Şi aşa că, atunci când o doamnă l-a întrebat cât costă, a cerut o sumă mare de bani, să fie sigur că are doamna de unde. Banii primiţi i-a aruncat în canal şi s-a pus pe plâns, dar era fericit că Super va avea o viaţă mai bună. Asta înainte de a împlini 9 ani.

Niciun comentariu: